Ferenc Visky a absolvit Teologia Reformată la Debrecen, făcând parte din mișcarea de misiune betanistă. Numirea ca preot capelan și întâlnirea providențială a viitoarei soții au fost, pentru tânărul credincios, provocarea unei trăiri autentice cu Dumnezeu.
Trezirile spirituale ale mișcării betaniste erau motivul pentru care Ferenc Visky a fost chemat la Securitate, acuzat că promovează o mișcare eretică. Deși avea sprijinul episcopului, totuși unii preoți și apropiați ai lui au colaborat cu Securitatea, pentru a-l pune sub acuzare
Ferenc Visky a fost arestat în 1958, urmând trei luni de anchetă. Sentința anilor grei de închisoare ce aveau să vină nu a fost ușor de acceptat, știind că soția și cei șapte copii rămân în urma sa fără sprijin.
Încredințarea în mâna lui Dumnezeu a soției și a copiilor, printr-un gest simbolic de înmormântare a lor, a fost declarația lui Ferenc Visky că își va trăi pentru Hristos preoția în închisoare. Și astfel celulele Gherlei au devenit mici parohii și universități, în care oamenii îl cunoșteau pe Dumnezeu.
Întâlnirile de părtășie din comunitatea locală în perioada de libertate, dar și amintirea sărăciei, a greutăților din copilărie, l-au ajutat pe Aron Mladin să reziste în prima perioadă a detenției.
Percheziția, ridicarea de la domiciliu, acuzațiile Securității, ancheta, procesul – iată începutul unui drum greu pe care credincioșii autentici l-au străbătut, purtând în inimă gândul veșniciei.
Sosirea la Gherla a mai multor credincioși deodată a fost o perioadă binecuvântată. Pentru ei, reconstituirea textului biblic sau cântările în surdină urmau să fie hrana sufletească pentru anii grei ce le stăteau înainte.
Construirea digurilor Brăilei era o provocare fizică pentru toți deținuții din Balta Brăilei. Răspunsul sincer al lui Aron Mladin la întrebările unui medic l-a ajutat să fie transferat la Gherla, unde știa că mai sunt oameni ai credinței cu care avea să-și împărtășească suferința.
Mutarea lui Aron Mladin în închisoarea din Aiud a fost una dintre cele mai grele perioade din detenție. Minunile au venit însă de unde nu s-a așteptat, readucând speranță în sufletul lui.
În închisoarea din Delta Dunării a cunoscut credincioși cu care a luat Euharistia, iar contactul cu familia prin scrisori sau pachete a fost reper de sperantă într-o nouă revedere.
Credința neîntinată, caracterul curat, simplitatea trăirii, evlavia, toate aceste valori așezate de Dumnezeu în viața lui Ioan Iovan, l-au ajutat să înfrunte fățiș ateismul și comunismul. Anchetele de zi și de noapte, deși erau istovitoare, nu au reușit să-l facă să renunțe la credința în Dumnezeul strămoșilor săi.
Nicolae Moldovanu a început viața de credință în biserica Oastea Domnului. Citirea și trăirea Scripturii erau o bucurie autentică pentru tânărul creștin hotărât, care „s-a așezat în mâna Harului”.
Războiul a adus cu sine începutul persecuțiilor pentru cei care și-au asumat credința în Dumnezeu, iar armata a fost prima care a adoptat ateismul. Nicolae Moldovanu și-a exprimat însă liber credința, ca angajat al armatei și curând a fost arestat.
La Gherla și în Delta Dunării s-a născut primul volum de cântări, „Cântările Harului”. Dumnezeu era mângâierea lui, deși în toți acești ani Nicolae Moldoveanu nu a avut contact cu familia.
Cântarea „Crucea-i ascultarea” s-a născut în închisoare pe o partitură improvizată pe nisip. Credincioșii erau provocați să-și ierte călăii, dușmani ai Crucii Lui, iar pentru aceasta iubirea lui Hristos a fost modelul suprem.
Una dintre cele mai frumoase zile ale detenției a fost revelarea unei cântari, „Bucuria păcii”. În contexte grele de viață avem încă în noi, așezat de Dumnezeu, actul creației, puterea de a rezista și de a ne ridica desupra conjuncturilor.
Moștenirea spirituală a părinților a fost un reper pentru Tertulian Langa în a a alege să-și facă studiile la București. Oamenii pe care i-a întâlnit acolo „au avut un rol covârșitor în orientarea lui spirituală”, în special Monseniorul Ghika, un model autentic de slujitor al lui Dumnezeu.
Tertulian Langa a fost arestat la doar trei luni de la căsătorie, soția sa fiind însărcinată în acea vreme. Ancheta a început în casa Malmaison și s-a derulat timp de doi ani, fiind torturat, fără vreo dovadă a viovăției lui, iar sentința a fost condamnarea la 20 de ani de închisoare.
Închisoarea de la Jilava a fost unul dintre locurile în care Tertulian Langa a trăit și simțit degradarea umană a celor ce făceau parte din Securitate. Aici totul se dădea în rații: aerul, lumina, hrana, somnul, spațiul, speranța...
Tertulian Langa a stat puțin timp la Pitești, fiind mutat la închisoarea din Gherla. Și-a găsit curând menirea aici, ca preot și martor al pocăinței și împăcării cu Dumnezeu ale unuia dintre colegii de celulă.
Închisoarea din Aiud a fost o dovadă că „resursele omului sunt inimaginabile” în condiții grele de supraviețuire. Moartea și viața se împleteau zilnic în lanțul greu al suferinței.
În închisoarea din Balta Brăilei, liturghia euharistică și convertirea unor deținuți erau bucuria celor care împărtășeau suferința, dar și speranța veșniciei. Întoarcerea acasă, lângă cei dragi, a revigorat puterea lui Tertulian Langa de a-și urma destinul, devenind preot clandestin.
Camera de expoziție, frigerea stăncuțelor, bâlbâitul șefului închisorii, denumirea în latină a răsadurilor pentru florile de pervaz ale închisorii sunt câteva dintre puținele momente „hazlii” ale deținuților când își înfruntau dușmanul.
Scenele de moarte ale prietenilor de celulă rămân amintiri vii. Nu trebuie uitate aceste amintiri, căci „tot ce ținem minte e prilej de iertare”. Tertulian Langa „nu a irosit harul lui Hristos”, ci a știut că datoria lui în lume era să-i aducă pe oameni în Lumina lui Dumnezeu.
Ioan Seiceanu, născut într-o familie de credincioși, se alătura întotdeauna celor ce îl lăudau pe Dumnezeu. Acest lucru nu a rămas neobservat de Securitate, care l-a arestat, l-a anchetat trei luni și l-a condamnat la doi ani de închisoare corecțională „pentru agitație în masă”.
A doua arestare, la 18 ani, a fost mult mai dură, atunci fiind arestat și tatăl său. A fost închis la Brașov, Aiud, Sibiu, Gherla și a stat în domiciliu forțat. Întâlnirile providențiale din închisoare l-au ajutat să supraviețuiască și să cunoască iubirea lui Dumnezeu
În închisoare erau deținuți din toate categoriile sociale, asfel că în programul zilnic, pe ascuns, se preda istorie, geografie, matematică, engleză, franceză, română, codul Morse. Deținuții erau părtași unei alte forme de „reeducare“, dar nu cea comunistă.
În perioada de detenție, una dintre cele mai grele zile pentru Ioan Seiceanu a fost cea în care tatăl său a fost bătut în fața lui. Convertirea unor deținuți sau oameni ai Securității a fost însă o bucurie pentru amândoi, văzând fericirea din inima lor.
Dumnezeu îngăduie suferința și prin ea ne învață să-i iubim pe toți oamenii și să îi tolerăm. E o lecție dureroasă a istoriei, care nu trebuie uitată niciodată.
Închisorile comuniste deveneau pentru unii deținuți locul întâlnirilor providențiale. În închisoarea de la Jilava, la camera 18, Mina Dobzeu l-a întâlnit pe Nicolae Steinhardt, pe care l-a botezat și căruia i-a fost părinte spiritual o vreme.
Cât timp a fost Stareț sau preot, Securitatea îl chema adeseori să colaboreze cu ei. Mina Dobzeu nu doar că nu s-a compromis, ci se expunea și mai mult, trimițând scrisori lui Nicolae Ceaușescu, să respecte duminica Domnului și să nu aducă teroare în poporul român.
În închisoare, Mina Dobzeu era misionar, ținea liturghia, spovedea deținuții, îi împărtășea și se ruga pentru ei. Meditațiile din închisoare, rugăciunile pentru popor, minunile lui Dumnezeu de acolo i-au descoperit căderea Comunismului.
Mina Dobzeu vedea că biserica lui Hristos era amenințată de ateism, slujind Securității. A predicat întotdeauna pocăința, și a avertizat Biserica, să fie mereu vigilentă și să respingă orice formă de comunism sau neocomunism.
„Rabdă mult, iartă mult, uită răul”, iată lecția suferinței pe care Mina Dobzeu ne sfătuiește să o trăim cu toții în orice vreme a istoriei.
Teodor Băbuț, pilot de meserie, a fost acuzat de Securitate ca fiind contrarevoluționar, a fost arestat și dus la închisoare la Timișoara, lăsându-și în urmă soția și cei trei copii. Încă de la percheziție a realizat că drumul său va fi greu, însă credea cu putere în providența și harul lui Dumnezeu.
În închisoare revenea uneori întrebarea: „Unde este Dumnezeul tău când ai pierdut tot?” Minunile intervenției Lui când nu mai exista speranță i-au redat încrederea și speranța că Dumnezeu e cu el.
La Dunăre sau în Gherla pericolul morții era mereu aproape, iar Teodor Băbuț încerca să le supraviețuiască. Zilnic apăreau situații atât de evidente că Dumnezeu e cu el, încât imaginea corbilor lui Ilie a fost revelatoare de multe ori.
Eliberarea din închisoare a venit cu propunerea colaborării cu Securitatea, respinsă însă cu fermitate de Teodor Băbuț. Revenirea în familie a fost pentru el nădejdea veșnică a Casei cerești.
Prigoana din partea Securității a familiei lui Teodor Băbuț a fost grea, însă revenirea sa acasă a redat demnitatea și siguranța familiei sale. Cea mai fumoasă lecție din închisoare a fost amintirea caracterelor puternice întâlnite acolo; această amintire este o bogăție care trebuie păstrată și transmisă generațiilor viitoare.
